Tipuri de medii de transmisie

luyzette · Administrator Data inscrierii: 06/Feb/2009 Mesaje: 71

Diferitele tipuri de cablu pe care le vom discuta in continuare- reprezinta doar medii de transmisie
si nu tehnologii în sine. Aceste medii de transmisie sunt utilizate de diferitele tehnologii pentru transportul
semnalelor. Ceea ce determina ce transmitem, cât de mult, cât de departe, este în inițialul rând tehnologia
de nivel 2 folosita. Cablurile sunt doar un suport fizic pentru aceasta transmisie, dar însa pot introduce limitari.
Exista o strânsa legatura între performantele unei tehnologii de indice 2 si mediul de transmisie folosit, însa
aceasta legatura este deseori prost înteleasa, ducând la generalizari gesite. Exista tehnologii ale caror
performante sunt de multe ori limitate de mediul de transmisie ales, exista tehnologii care nu folosesc
adevaratul potential al altor medii de transmisie. Când vorbim despre performantele unui mediu de transmisie
nu trebuie sa uitam tehnologia de nivel 2 folosita, sau invers. Sa luam însa câteva exemple pentru a ilustra
ideea de mai sus:

"Cablul coaxial merge la 185 de metri" - gresit! Atunci îndată ce folosim Ethernet pe cablu coaxial, da, este corect.
Însa daca acest cablu coaxial este întrebuințat de alta tehnologie, de exemplu un flux T3, poate "merge" la multi
kilometri. Deci limitarea de 185 de metri nu este a cablului coaxial, ci a tehnologiei Ethernet ce foloseste ca
suport acest tip de cablu.

"Am o legatura FastEthernet între doua switch-uri însa e prea putin, ce sa fac? Raspuns: Pune fibra optica"
- gresit! Fibra optica nu va oferi latime de banda mai mare, ci doar posibilitatea de a avea distante mai mari.
Latimea de banda este data de inginerie în acest caz, nu de fibra optica.

"Nu poti folosi cablu UTP categoria 3 pentru FastEthernet" - aproape gresit. Poti folosi, însa deoarece
categoria 3 de cablu UTP reprezinta un nivel calitativ inferior celui cerut de FastEthernet, va limita
performantele tehnologiei la 10Mbps în loc de 100Mbps.

"FastEthernetul merge numai la 100m" - din nou, gresit! Folosind cablu UTP, da; utilizând fibra optica, se
poate ajunge în anumite configuratii pâna la 120Km.

"Pe linia telefonica nu poti sa te legi decât la 56k. Prea putin " - da, doar daca ne referim la conectarea
printr-un modem obisnuit, intern sau extern. Însa, daca pe aceeasi linie telefonica este folosita tehnologie
DSL, se poate ajunge la câtiva Mbps.
Ca o concluzie a exemplelor de mai sus, trebuie sa observam ca performantele unei tehnologii de nivel 2
sunt în strânsa legatura cu mediul de transmisie folosit. În multe cazuri un mediu nu foarte performant
poate limita performantele unei tehnologii, exista si cazuri în care o automatizare nu valorifica toate
posibilitatile unui mediu dat, însa în general nu putem vorbi de limitari absolute,
sau de performante cu caracter absolut.

Firele de cupru

În domeniul transmisiei de date, firele de cupru reprezinta cel mai vechi suport utilizat.
În continuare, marea parte a retelelor de date folosesc fire de cupru în diverse forme, nivele de calitate, etc.
Transmisia pe fire de cupru se bazeaza pe propagarea unui semnal electric care trebuie sa ramâna între
anumiti parametri specificati de tehnologie, pe parcursul drumului între sursa si destinatie. În functie de
structura lor si de parametrii specifici ai mediului de transmisie, cablurile de cupru se împart în doua mari
categorii: torsadate si coaxiale.

Cablul coaxial

Cablul coaxial a fost folosit înca de la începutul retelelor de calculatoare, fiind deosebit de usor de instalat.
În zilele noastre, cablul coaxial nu mai este implementat în retele locale (desi mai este înca gasit în multe
"retele de bloc", însa este în continuare folosit în transmisia video si CATV (televiziune prin cablu), precum
si la transmiterea fluxurilor E3.

Un cablu coaxial este format dintr-o sârma de cupru dura, protejata de un material izolant. Acest material este
încapsulat într-un conductor circular, de obicei sub forma unei plase strâns întretesute. Conductorul exterior
este acoperit cu un învelis de plastic protector, acesta fiind si provenienta denumirii de "co-axial"
(datorita acestei axe unice date de miezul de cupru).

Datorita structurii sale si a izolarii teribil de bune, cablul coaxial prezinta doua avantaje majore fata de alte tipuri
de cablu de cupru: în primul rând o comportare foarte buna în frecventa, în al doilea rând poate acoperi o
banda nespus de larga, de la frecvente joase pâna la UHF (În televiziunea analogica, exista mai multe benzi de
frecventa, pe care "emit" posturile TV. Când cautati manual un post TV, sunteti pe o anumita banda de
frecventa, care poate fi VHF (Very High Frequency), UHF, etc. Dintre acestea, UHF este cea mai mare,
însa sunt relativ putine posturi care emit pe UHF). (Ultra High Frequency), ceea ce îl face ideal pentru
transmisii de video analogic (televiziune prin cablu), însa si pentru tehnologii digitale moderne de transmisie
de date, cum ar fi E3.

Dezavantajul major îl reprezintă faptul ca nu suporta pentru Ethernet o latime de banda mai mare de 10Mbps,
ceea ce este mult prea putin pentru cerintele retelelor actuale, motiv pentru care în acest domeniu a fost
înlocuit cu cablul torsadat. Un alt dezavantaj trebuie impamantat la un capat pentru ca altfel exista riscul sa
închideti un circuit prin care va circula în permanenta un curent.

Cablu UTP
Cablurile torsadate sunt astfel concepute încât sa previna interferentele între câmpurile electrice cauzate de
transmisia datelor la frecvente mai mari. Un cablu torsadat este format din mai multe perechi compuse din
doua fire de cupru izolate, conținând o grosime tipica de 1 mm. Firele sunt împletite într-o forma elicoidala,
pentru a diminuează interferenta electrica (doua fire paralele constituie o antena; daca le împletim nu mai
formeaza o antena).

Interferentele pot fi cauzate de câmpurile electrice induse de alte fire din interiorul aceluiasi cablu, sau de
surse exterioare. Metodele prin care se încearca reducerea la minim a acestor interferente sunt mai multe,
dintre care mentionam:

-torsadarea cablurilor doua câte doua, formându-se astfel mai multe perechi în interiorul carora câmpurile
electrice create de cele doua fire se anuleaza;

-transmiterea semnalului în mod balansat (semnalul util se transmite ca fiind diferenta între semnalele
electrice dintre cele doua fire din cadrul unei perechi; în acest fel, atunci când apar interferente electrice de la
surse exterioare cablului, acestea afecteaza în mod egal ambele fire, astfel încât diferenta dintre acestea
ramâne constanta, semnalul fiind nealterat);

Categorii de cabluri UTP

Cat3 era verificat la frecventa maxima de 16Mhz si a fost folosit pentru Ethernet la viteze maxime de 10Mbps
si Token Ring. De asemenea, el mai este înca folosit pentru telefonie. Cat4 a fost realizat singular pentru o
versiune îmbunatatita a TokenRing-ului care merge pâna la 16 Mbps. Categoria 5, cea mai folosita în prezent
(împreuna cu cat5e), a fost conceputa pentru Ethernet si FastEthernet.
Limita superioara de frecventa a categoriei 5 este de 100 MHz, iar dintre parametrii cei mai utilizati
mentionam: NEXT, atenuarea, etc (acesti parametri trebuie sa se încadreze în limitele impuse de standard
pentru a putea considera acel cablu un cablu "bun".

Cat 5e (enhanced) aduce o usoara îmbunatatire categoriei 5 si anume un pas putin mai mic de torsadare
pentru a reduce cross-talkul (interferentele între perechi). Îmbunatatirea majora apare odata cu categoria 6,
care impune un pas de torsadare mult mai mic decât cat5, o limita superioara de frecventa de 250MHz si a
fost conceputa special pentru GigabitEthernet. Aceasta digitalizare de retea, care are viteza superioara de
transmisie la 1 Gbps, foloseste pentru transmisie patru perechi de fire torsadate, spre deosebire de versiunile
anterioare de Ethernet (10 si 100), care foloseau pentru transmisie doar doua perechi. Atunci când cablurile
sunt testate doar pentru transmisia pe doua perechi (cat5 si cat5e), atunci când analizam performantele unei
perechi trebuie luate în considerare doar interferentele din porțiunea celeilalte perechi active (celelalte doua fiind
pasive, neavând semnal electric pe ele). În cazul cat6, deoarece este folosit pentru transmisia pe patru perechi,
în studiul performantelor unei perechi trebuie luate în considerare influentele celorlalte trei perechi, toate
active. Din acest rațiune au aparut parametri noi care impun si garanteaza performantele acestei noi categorii:
PowerSum-NEXT, PowerSum-FEXT (sumele parametrilor pentru fiecare pereche).

Cablu STP
Dezavantajul cablurilor UTP este ca nu pot fi folosite în exteriorul cladirilor, deoarece ar fi supuse unor
posibile socuri electrice foarte mari, care ar cauza defectarea echipamentelor conectate cu aceste cabluri.
Pentru a evita aceste probleme, în exteriorul cladirilor se poate folosi cablu ecranat (STP - shielded twisted
pair) sau ScTP (screened twisted pair). ScTP are un singur învelis de ecranare exterior, o dimensiune un pic
mai mare decât UTP, drept care este relativ usor de împamântat. STP-ul are, pe lânga învelisul de ecranare
identic cu cel de la ScTP si un învelis separat pentru fiecare pereche.

Acest lucru îl face mult mai rezistent la intereferentele electrice exterioare, dar în acelasi timp mult mai scump,
mai mare ca mărimi si în consecinta mult mai greu de utilizat.

Comunicatia fara fir

Nevoia de comunicare a oamenilor din timpurile de azi face ca de multe ori infrastructura clasica pe baza
de cupru sau fibra sa fie insuficienta pentru a mentine conectivitatea dintre utilizatori si servicii. Sistemele
fara fir, ca cel de transmisie radio terestra, au aparut ca un prim nivel de broadcasting de sunet si ca un
substitut al telefonului fix. Mai târziu, lansarea satelitilor de comunicatie a facut posibila eliminarea
necesitatii unei linii de vizibilitate directa între receptori si sursa serviciilor, pentru unde radio spatiale.
Sistemul de telefonie mobila a satisfacut nevoia de comunicare permanenta a utilizatorilor în miscare,
iar retelele locale fara fir au aparut la fel de natural, pentru a conecta utilizatorii în retele de date, fara a pune
la punct o infrastructura complexa si costisitoare de cablu de cupru sau fibra.

Baza fizica a comunicatiilor fara fir, undele electromagnetice generate de electronii în miscare se supun
acelorasi legi fizice, indiferent de faptul ca undele respective sunt undele de curent alternativ de 50Hz,
undele radio în banda FM, microundele cu care lucreaza un cuptor cu microunde sau lumina vizibila.
Acestea sunt caracterizate prin frecventa si lungime de unda, care sunt legate prin ecuatia c=landa*f , unde
viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid este c (mai bine cunoscuta ca viteza luminii).

Viteza undelor electromagnetice în vid este aceeasi, egala cu c, indiferent de frecventa; variatii de viteza
apar atunci când mediul de propagare nu este vid. În cupru sau în mediu optic viteza undelor scade din cauza
rezistentei mediului pâna la doua treimi din viteza undelor în vid. La fel, din cauza ciocnirii
cu ionii din ionosfera, viteza undelor în atmosfera este usor mai mica decât valoarea vitezei luminii.

Spectrul electromagnetic
Proprietatile fizice ale undelor electromagnetice influenteaza decisiv transmisia de date fara fir. Astfel, un
Hertz poate codifica unul sau mai multi biti, deci cantitatea de date pe care o poate oferă o unda
purtatoare de 1 MHz, pentru care codificarea datelor este de 16 biti/baud, este de 16 MHz. Fiecare mediu
fizic de transmisie suporta un interval de frecvente (un interval în care transmisia undelor prin mediul respectiv
se face cu absorbtie minima). De exemplu, una dintre benzile suportate de fibrele optice este centrata la
lungimea de unda de 1.3 microni si are latimea de 0.17 microni.

În general, comunicatiile folosesc benzi de frecventa înguste, pentru o alocare a puterii cât mai concentrata
si o receptie mai buna. Exista însa si tehnologii de transmisie în banda larga
(detaliate într-o sectiune ulterioara), intens folosite în sistemele actuale de comunicatie (cum sunt retelele
locale fara fir IEEE 802.11 sau sistemele Bluetooth).

Sistemele de comunicatie fara fir sunt proiectate astfel încât sa faca uz cât mai perfect de proprietatile
fizice ale benzilor de frecventa pe care le folosesc. Din spectrul electromagnetic (figura 2.13), undele radio,
microundele, undele infrarosii si lumina vizibila sunt baza comunicatiilor din zilele de astazi, datorita lungimilor
de unda destul de mari pentru a face fata absorbtiei în atmosfera. Odata cu cresterea frecventei undelor,
în domeniul ultravioletelor, al razelor X si gamma, astea sunt absorbite usor în aer si sunt periculoase
pentru om.

În domeniul undelor radio si microundelor (benzile cele mai folosite pentru comunicatii fara fir), denumirile
oficiale ITUunde sunt mai bine vestite sub denumirea lor originala ITU: VLF (Very Low Frequency),
LF (Low Frequency), MF (Medium Frequency), HF (High Frequency), VHF (Very High Frequency),
SHF (Super High Frequency), EHF (Extra High Frequency)) sunt specificate în figura 2.13 si formeaza o
baza de transmisie de date dependenta de proprietatile lor fizice:

undele de frecventa joasa si medie (VLF, LF, MF) (3 KHz - 3 MHz):

sunt numite si unde terestre, pentru ca se propaga la suprafata Pamântului, ghidate de ionosfera în lungul curburii Pamântului (figura 2.14);
depaseste obstacolele si se propaga usor prin cladiri datorita lungimilor de unda mari, care fac ca difractia sa fie maxima;
sunt folosite în comunicarea la distante mari si pentru transmisiile radio de lungime de unda mare si medie;
undele de frecventa înalta (HF) (3-30 MHz):

sunt numite si unde celeste, pentru ca nu tind sa se propage la suprafata Pamântului, dar nici nu se disipa în spatiu; propagarea undelor se face prin reflexie repetata de straturile înalte ale ionosferei, astfel ca undele pot parcurge distante mari si pot fi receptionate în afara liniei directe de vizibilitate;
sunt folosite în comunicarea la distante medii (între 500 si câteva mii de kilometri) si pentru transmisiile radio de extindere de unda scurta;
undele de frecventa cumplit de înalta (VHF) (30-300 MHz):

sunt numite unde spatiale pentru ca nu urmeaza linia Pamântului si nu se reflecta de ionosfera, deci pot fi receptionate numai în linia de vizibilitate directa;
sunt folosite pentru comunicatii de raza mijlocie (70-100 Km la sol, câteva sute de Km în aer), comunicatii mobile si transmisii de sunet;
undele de frecventa ultra înalta (UHF) (300-3000 MHz):

sunt unde spatiale (numite microunde sau unde centimetrice) intens folosite în sistemele de comunicatie actuala pentru transmisii de raza mica, transmisii TV si legaturi punct la punct;
undele de frecventa mega înalta (SHF) (3-30 GHz):

sunt unde spatiale folosite în comunicatiile pe baza de sateliti, în sistemele radar si pentru legaturi punct la punct.

Pentru microundele de frecventa mare, absorbtia în aer este destul de puternica pentru a face undele cu
frecventa mai mare de 400GHz inutilizabile. În plus, pentru toate undele din clasa microundelor, absorbtia în
aer este un factor important, fapt care limiteaza raza de transmisie.

Astfel, unele parti din spectrul electromagnetic pot fi folosite pentru comunicatie, dar mai multe parti nu au
proprietatile necesare. Cum undele potrivite comunicatiei formeaza o resursa finita, exista institutii care
fixeaza legi asupra drepturilor de folosire a spectrului : FCC (Federal Communications Commission)
în Statele Unite, ETSI (European Telecommunications Standards Institute) în Europa.

Metode de modulare a datelor

Transmisia de date se realizeaza întrebuințând o unda purtatoare ca baza de frecventa, urmând ca aceasta sa fie
modificata prin modulare pentru a codifica datele. Pentru o unda purtatoare exista trei marimi care pot fi
modificate pentru modulare:

amplitudinea (rezulta modulare în amplitudine, AM, figura )
frecventa (modulare în frecventa, FM)
faza (modulare în faza, PM)

Modularile care codifica numai doua valori digitale (0 si 1) se numesc:

codificare simpla în amplitudine (ASK), atunci când amplitudinea ia doua valori, zero si o valoare diferita de zero
codificare simpla în frecventa (FSK), atunci când cele doua valori ale frecventelor sunt extreme
codificare simpla în faza (PSK), atunci când saltul de faza este de 180 de grade

Modularile simple se numesc si binare, pentru ca utilizeaza numai doua valori de salt ale fazei (de exemplu),
codificând numai doua valori posibile de bit la un salt.

Astfel, BPSK (Binary Phase Shift Keying) codifica valorile 0 si 1 pe baud; retelele locale fara fir 802.11
care folosesc BPSK au rata de transmisie de 1Mbps. Pentru a creste rata de transmisie, trebuie ca mai multe
valori sa fie codificate în acelasi baud.
Pentru aceasta, QPSK (Quadrature Phase Shift Keying) foloseste 4 tipuri de salturi în faza si poate reprezenta
astfel 2 biti de date pe baud. 802.11 cu QPSK are rata de transmisie de 2Mbps.
CCK (Complementary Code Keying) este un tip distinct de modulare care foloseste un set de coduri
complementare pe 8 biti cu proprietati matematice speciale, ceea ce le îngăduie receptoarelor sa le distinga
între ele, chiar în prezenta unei cantitati apreciabile de zgomot radio. 802.11 cu CCK peste DSSS
(DSSS este o modalitate de transmisie de date în banda larga, descrisa în sectiunea urmatoare) are rate de
transmisie de 5.5 si 11 Mbps.

Modalitati de transmisie in spectru larg

a) FHSS (Frequency Hopping Spread Sprectrum)

FHSS foloseste abilitatea transmitatoarelor radio de a-si modifica frecventa de transmisie foarte repede,
în banda de frecvente radio care le este alocata. Astfel, frecventa undei purtatoare se modifica periodic dupa
o secventa de salturi pseudoaleatoare prestabilita. Secventa de salturi este o lista de frecvente pe care
transmitatorul o parcurge, comunicând pe fiecare frecventa un interval de timp scurt, apoi schimbând
frecventa undei purtatoare la frecventa urmatoare în lista. Lista de salturi în frecventa este parcursa circular
si receptorul trebuie sa fie sincronizat cu secventa de salturi a transmitatorului.

b) DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum)

DSSS a fost dezvoltat initial în banda de frecvente nelicentiate de 900 MHz, dar, odata cu standardizarea
retelelor locale fara fir în standardul IEEE 802.11, o metoda DSSS complexa a devenit una dintre modalitatile
de transmisie standard pentru retelele locale fara fir.

IEEE 802.11b DSSS defineste banda de frecvente ISM de la 2.4 GHz, lata de 83.5 MHz, ca fiind formata
dintr-un numar de canale de frecvente (11 în SUA, 14 în Europa). În modelul cu 11 canale, fiecare canal are
latimea de 22MHz si se suprapune cu canalele vecine, ca în figura 2.15. Între doua canale vecine suprapunerea
este mare, pentru ca frecventele lor centrale sunt distantate la numai 5 MHz, iar raza canalului este de
11 MHz. Din aceasta cauza, doua canale care se suprapun partial nu pot fi folosite în aceeasi locatie, în acelasi
timp. Dintre cele 11 canale, 3 nu se suprapun între ele (canalele 1, 6 si 11), deci un numar de 3 sisteme
folosind aceasta tehnică pot fi puse în functiune în acelasi spatiu.

Pentru transmisie, un echipament DSSS foloseste întregul canal de 22 MHz, în tot momentul transmisiei, spre
deosebire de FHSS, care foloseste o frecventa pentru un interval scurt de timp. Intervalul de frecvente de
22 MHz este folosit pentru a ``împrastia'' transmisia unui bit în mai multe frecvente. Pentru aceasta, un bit
este codificat ca o secventa de ``felii'' (chipping code, coduri cu proprietati speciale) transmise în paralel pe
mai multe frecvente. Practic, un bit este codificat ca un vector de biti, dar transmisi în paralel pe diferite
frecvente ale canalului. Standardul stabileste un numar de ``felii'' între 8 si 11, numar dependent de tipul de
modulare a semnalului. Codificarea unui bit printr-un cod de biti are avantajul ca la receptie, daca pâna la
5 biti din 11 sunt receptionati eronat, datele se pot recupera.

c) OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing)

OFDM este un tip particular de multiplexare a semnalului prin divizare în frecventa (FDM). Metoda transmite,
în locul unui singur semnal, mai multe semnale, fiecare având alta frecventa pentru purtatoare. Datele sunt
distribuite între un numar mare de unde purtatoare care ocupa un spectru precis de frecvente. Diferenta între
OFDM si FDM este aceea ca benzile înguste din OFDM nu trebuie separate complet una de alta cu o banda
de garda, pentru a evita interferenta, asa cum se întâmpla în FDM. Proprietatea de ortogonalitate a undelor
purtatoare face ca semnalele trimise pe unul din canale sa nu fie influentate de transmisii concomitente pe
celelalte canale.

Avantajele OFDM sunt eficienta ocuparii spectrului, rezistenta la interferenta cu alte unde radio si
distorsiunea multipath scazuta. În prezent OFDM este una din tehnicile de transmisie pe care se bazeaza
sistemele fara fir moderne, cum sunt retelele locale fara fir sau transmisia ADSL. În retelele locale fara fir,
OFDM este modalitatea de transmisie care ridica latimea de banda pâna la 54 Mbps.

Fibra optica

Fibra optica este cel mai nou mediu de transmisie dezvoltat pentru retele de calculatoare, cuprinzând numeroase
avantaje fata de cablurile de cupru, dintre care cele mai importante sunt: viteza de transmisie mult superioara
pe care o suporta si imunitatea la interferente electrice. Principalele dezavantaje sunt costul si dificultatea
manevrarii si instalarii. Acest mediu este folosit cu preponderenta pentru legaturi punct la punct la distante
mari (peste câteva sute de metri).

Un sistem de transmisie pe fibra optica este format dintr-un emitator (LED sau laser), fibra transportoare si
un receptor. Semnalul pe fibra optica este de fapt unda luminoasa emisa de un LED sau de un laser, în functie
de tipul de fibra.

Structura. Fibra optica singlemode si multimode

Interiorul fibrei optice este format din core (miez) si clading, doua tuburi concentrice de sticla, inseparabile,
având indici de reflexie diferiti. Propagarea semnalului se bazeaza pe fenomenul de reflexie totala.
Clading-ul, foarte subtire, cu diametrul de 125 microni, este învelit în trei straturi protectoare: un strat numit
buffer, de obicei colorat, un învelis rezistent de protectie fabricat din kevlar (din acest material se fabrica si
vestele anti-glont) numit Aramid Yarn si o jacheta exterioara din PVC. Aceste trei învelisuri au rol de protectie
pentru componentă din sticla care este extraordinar de fragila.

Fibra multimode are mărimea core-ului de 50 sau 62,5 microni, acest lucru permitând transmiterea
semnalului prin reflexie în peretii core-ului. Acest tip de fibra permite distante mai mici decât cea single-mode
(deoarece lumina are un drum mai lung de parcurs), însa este mai ieftina si mai usor de folosit (mai usor de
terminat cu conectori si de sudat). De asemenea, echipamentele care emit semnal pe fibra optica multimode
sunt mai ieftine, pentru că folosesc LED-uri (light emiting diode), folosind lungimi de unda de 850 sau
1300 nanometri. Aceste echipamente cu LED-uri nu sunt periculoase omului (nu afecteaza ochii).

Mod de constructie, conectori

Procedeul industrial de constructie al fibrei optice este foarte delicat si precis si de aceea foarte scump. Acest
procedeu se numeste OVD (outside vapor deposition) iar fibra rezultata este pur sintetica si are o consistenta
si o geometrie grozav de precisa. În linii mari, prin distincte procese chimice si la temperaturi foarte înalte se
obtin doi cilindri concentrici de sticla foarte pura, fara apa, etc, dupa care de acest cilindru se trage
(se alungeste) pâna când se obtine o fibra care este rulata pe o rola mare. Procesul este continuu, adica se
trage din cilindru si pe masura ce se trage se ruleaza fibra obtinuta pe cilindru. Acum va puteti da seama de ce
fibra optica single mode este mai scumpa decât cea multimode.

Din punctul de vedere al modului în care este "ambalata" fibra optica, avem patch-urile de fibra folosite
pentru conexiuni ocazionale si fibra optica folosita pentru backbone, adica pentru o conexiune ce presupune
mai multe legaturi. Este foarte nepractic sa folosim 10 patch-uri legate între ele: pe lânga faptul ca sunt mai
scumpe, nici nu sunt rezistente, trebuind sa folosim un cablu suficient de rezistent care sa contina înauntru mai
multe fibre. Aceste cabluri, în functie de destinatia lor, se împart în:

* Loose-tube - se foloseste pentru cablarea de fibra optica în exterior;

* Tight buffer - pentru cablarea de interior.

Conectorii pentru fibra optica impun o grija speciala la terminarea cablurilor de fibra. Exista mai multe
tipuri de conectori pentru unul sau doua fire de fibra. Trebuie sa mentionam ca transmisia pe fibra optica se
face pe o pereche (un fir pentru TX si unul pentru RX). Cei mai cunoscuti conectori pentru fibra optica sunt
SC si ST. Conectorul ST este vechiul standard în materie de conectori de fibra si are o forma circulara, putin
asemanatoare cu BNC-ul. Din pacate, acest conector ocupa loc mult si de acea conectorul prescris în
acest clipă este SC (Subscriber Channel), care are o forma dreptunghiulara si o conectare de tip push-pull,
fiind confecționat din plastic. Un alt tip de conector este FJ (Fiber Jack) care are forma dreptunghiulara si contine
terminarea ambelor fire din pereche.

Concluzii privind fibra optica

Fibra are multe avantaje. În întâiul rând, largimea de banda pe care o suporta este mai mare decât a cuprului.
Un singur cablu de fibra optica multimode (ce contine mai multe fibre) poate purta acum aproape 5 milioane de
convorbiri telefonice simultane. Fibra are avantajul ca nu este afectata de socurile electrice, de interferenta
câmpului electromagnetic sau de caderile de tensiune. De asemenea, nu este afectata de substantele chimice
corozive din aer, fiind ideala pentru mediile aspre din fabrici. Companiile de telefoane prefera fibra si din alt
motiv: este subtire si foarte usoara. Canalele cu cabluri sunt în general încărcate pâna la refuz, iar prin înlocuirea
cuprului cu fibra se golesc canalele, iar cuprul are o valoare foarte buna pe piata. În plus, 900 de cabluri
torsadate de 1 km lungime cântaresc 7250 kg. Un cablu ce contine 24 fibre si are aceeasi capacitate cântareste
doar 60 kg, acest lucru reducând drastic necesitatea unor echipamente mecanice scumpe care trebuie
întretinute. În fine, fibrele nu pierd lumina si sunt foarte dificil de interceptat. Acest lucru le ofera o excelenta
securitate. Motivul pentru care fibra este mai buna decât cuprul este intrinsec. Electronii în miscare dintr-un
cablu interactioneaza cu alti electroni si sunt influentati de alti electroni din afara cablului. Fotonii dintr-o fibra
nu interactioneaza între ei si nu sunt afectati de fotonii din exterior.